Jurnal chinez (Viaţă în campus, august 2003 – iulie 2004, Shantou, China)
Joi, 28 august, 2003, orele 4 dimineaţa Părăsim Galaţii cu destinaţia Universitatea din Shantou, China. (După mari oboseli şi formalităţi administrative, care ne-au lăsat fără somn). La rugămintea Oanei, ne duce direct la aeroport amicul R. Ş. împreună cu soţia. La plecare ne conduce Blusy, pisicuţa noastră, şi atât se alintă periind uşa maşinii, de parcă nu se-ndură să se despartă de noi. Nici noi de ea. Bine-nţeles că n-am dormit toată noaptea de grija călătoriei. Aşa că mai aţipesc din când în când, străbătând drumul prin Bărăgan, de la Galaţi la Bucureşti, traseu care nu mi-a plăcut niciodată. La 8:30 ajungem la Otopeni. La 10:45 ar trebui să fie zborul spre Moscova. Ar fi trebuit! Dacă lucrurile ar fi decurs normal. Încă o dată în existenţa mea, Aeroflotul s-a dovedit o companie neserioasă. Îmi creasem această imagine încă din 1974, când, la întoarcerea spre ţară din Asia Centrală, „prietenii noştri răsăriteni” ne-au ţinut îmbarcaţi în avion până la decolare timp de şase ore, în care am simţit că turbăm şi am gândit că au reizbucnit toate războaiele mondiale posibile şi imposibile. O strângere de inimă premonitorie am avut în momentul în care Oana mi-a spus că a ales compania Aeroflot pentru a ajunge în China. Dar probabil că a fost din astre să urmăm drumul spre Ţara Metaforă pe urmele străbunului Nicolae Milescu Spătaru. Citind afişajul electronic de pe Otopeni, dragul nostru Aeroflot, îşi anunţa amânarea zborului pentru ora 18:00, fără lămuriri, fără scuze, în dulcele respect tipic sovietic. N-am avut încotro şi-am aşteptat în aeroport douăsprezece ore. Ne hotărâm să rămânem în aerogară şi să aşteptăm. Întoarcerea în oraş este imposibilă. Aeroportul nu are casă de bagaje, dar are aer condiţionat, care ne protejează de canicula celor 40˚ C de afară. Ne omorâm timpul la restaurantul aerogării, citind, dezlegând cuvinte încrucişate, privind fluxul uman şi tipologia aferentă. La ora 19:00 se afişează, în sfârşit, zborul... Ne îndreptăm spre terminal. Pentru mine, care am călcat ultima dată pe aeroportul internaţional Otopeni în 1979, la întoarcerea din China, totul mi se pare de vis, prin modernizarea occidentală a incintei. Aşteptăm în terminal încă o oră şi jumătate. Lumea, enervată la culme de aşteptare! Chiar şi compatrioţii ruşi se certau cu echipajul în minunata lor limbă, pentru această lipsă de respect faţă de călători. Dar când am văzut şi avionul cu care urma să zburăm (un Tupolev din anii ′50), ne-am gândit că mai bine ne-am fi întors acasă. Era mai sigur... Vechi, rablagit, peticit (realmente), în interior murdar, mirosuri pestilenţiale, stewardesse veştejite, de dimensiuni tipic ruseşti. Aceasta, mie, mi-a spus ceva despre starea actuală a Măicuţei Rusia. Lucru ce avea să se confirme în curând cu vârf şi îndesat, căci de aici încep peripeţiile... Deşi am zburat până la Moscova într-o oră şi jumătate, legătura de 22:30 pentru Pekin era iremediabil pierdută. La Control Paşapoarte, într-o sală indescriptibil de murdară şi friguroasă, (un terminal în care ne asaltau curenţii şi mizeria din toate părţile), ne-au luat în primire câteva ofiţerese rusoaice zdravene, nepoliticoase şi dure, care ne-au aplicat un tratament asemănător celui de primire într-un lagăr de război. Ne-au indicat în cele din urmă o poartă prin care să ieşim, dar ajunşi aici, ne-au trimis din nou în sala terminalului unde am mai aşteptat încă şase ore, căci nimeni nu ne lua în seamă. Eram în această situaţie noi, cele două, doi tineri din Iaşi, soţ şi soţie, Radu Iosifescu, tânărul de 18 ani, ai cărui părinţi stau de o viaţă în Pekin, Mariana, o tânără studentă din Constanţa cu o bursă de studii în Japonia. Situaţia noastră era dificilă, fiind în tranzit. Ne lăsaseră ai nimănui, în spaţiul neutru, fără documente de călătorie şi biletele de avion. Normal, vina fiind a agenţiei de transport, trebuia să primim masă şi cazare până la următorul avion spre destinaţia finală. Dar aici, drepturile cetăţeanului, fie el şi străin, sunt ca şi la noi, în România: nimeni nu ştie, nimeni nu vede. La sugestia noastră, Radu, ia legătura prin telefonul celular cu tatăl său, în ţară. Acesta ne sfătuieşte să dăm şpagă la hotel, ca să fim primiţi pentru o noapte. Să dăm şpagă, bine, dar cui să-i dăm şi cât? Adunăm banii... Ofiţeresele ne împing afară din aeroport. Una ne recomandă în limba de circulaţie internaţională, rusa, să ne petrecem noaptea în вокзал, deoarece nu sunt locuri în hotel. Între timp, fata îşi „luase dreptul” de la şase turişti japonezi, care, versaţi, ştiau ce trebuie să faci pe aeroportul din Moscova când pierzi avionul de legătură din cauza companiei. „Frumoasa”, cu aspect de supraveghetoare de lagăr nazist, ne mai trânteşte ceva în „dulcea” ei limbă, şi pe deasupra, uşa în nas. Ce să facem? Nimeni din personalul aeroportului nu vrea să vorbească limba engleză. Deşi angajarea la acest loc de muncă cere cunoaşterea unei limbi de circulaţie internaţională... Ei nu vorbesc decât rusa, tot limbă de circulaţie internaţională ??!!!?!?!, ce dracu, doar aşa s-a dorit de către Marea Uniune şi ne-a băgat-o pe gât cât s-a putut! Oboseala, frigul, foamea, stress-ul mă dovedesc. Îmi pierd şi bruma de răbdare pe care o mai am. (Şi aşa răbdarea nu prea mă caracterizează!) Instrucţia sovietică îşi spune cuvântul: frânturi de limbă rusă, pe care am învăţat-o timp de opt ani în şcoală, prind licăr în mintea mea. Şi minune! Încep să mă cert cu ofiţeresele în limba lor, ba mai fac şi acordul la caz şi număr. Întreb cu insistenţă în limba lor: „Где полициа?”[1] Nimeni nu mă ia în seamă. Simt nevoia să fac ceva, care să atragă atenţia, (să sparg un geam, să păruiesc o rusoaică, ceva care să iasă din comun, să mă aresteze şi să mă ducă la poliţie), ca în felul acesta să se afle de existenţa noastră pe aeroport. Zadarnic! Invoc pronia cerească, şi minune!, pătrund în terminalul, unde o ofiţereasă rusoaică, ia în primire un grup de japonezi să-i conducă la Control Paşapoarte... Pătrunderea mea nu s-a făcut în mod paşnic. Ofiţereasa îmi vorbea răstit şi mă împingea spre ieşire. Eu o ocolesc cu abilitate şi mă alătur japonezilor, anihilându-i represaliile. Ca prin minune, trecând împreună cu grupul de japonezi prin terminalul în care adăstasem, mi se alătură (...)
Sâmbătă, 30 august, 2003, 9:30 Am sosit la Pekin. Foarte mare şi foarte curat aeroportul! Radu ne ajută să ne recuperăm bagajele. Ne luăm la revedere de la Yang, care pleacă undeva, într-un oraş în Sudul Chinei dar nu la Shantou... (...) E sâmbătă! Slabă nădejde ca să răspundă cineva. (...)
Ora 8 seara. Coborâm la masă în restaurantul hotelului, unde ne aşteaptă Robin (Ciocârlica), secretara, (ea-şi spune asistenta) lui Dr. Jun Liu (Alihahava), viitorul şef al Oanei. Ne delectăm cu mâncare chinezească autentică, spre deliciul Oanei. Vorbim despre călătoria cu peripeţii pe care am avut-o.
Duminică, 31 august, 2003 Ne trezim la ora 8 dimineaţa, deşi am fi dormit încă de patru ori pe atât. Oana are întâlnire cu Dr. Liu şi cu Julia (vicepreşedintele universităţii), ocazie cu care se stă şi la masă. Vorbim despre călătorie, despre studiile şi CV-ul Oanei, despre program. Nu ne tihneşte nici după-amiaza. La ora 15:30 vine Mr. Xu Le Sheng, secretarul pentru relaţiile cu străinii (Askaniama), să ne prezinte campusul, fiindcă de-acum încolo va trebui să ne descurcăm singure, cu masa şi cu restul vieţii noastre aici.
Mic, destul de drăguţ, amabil, politicos, vesel şi şmecher cât încape. Pentru început se miră cum am ajuns de la aeroport în campus, cum ne-am descurcat, cum am vorbit. (...) Campusul e demn de toată atenţia. E construit în afara Shantou-lui, la o distanţă de 15 km. Se întinde pe câteva zeci de hectare. Este amplasat la poalele unui munte, are multă vegetaţie, un lac de acumulare şi mult aer curat. Este construit după model american. Sponsor: un mare bogătaş din Hong-Kong, care are afaceri uriaşe pe continent. Cuprinde o clădire centrală unde se află administraţia şi sediile diferitelor catedre. Există diverse facultăţi, de limbă engleză, chineză, chimie industrială, biologie, medicină, oceanografie, colegiul de arte frumoase, educaţie fizică, etc. Au o sală de conferinţe şi spectacole ultra modernă. Sălile de conferinţe sunt curate, cu aer condiţionat şi utilate la zi, cu aparatură de ultimă oră. Există un număr impresionant de blocuri de locuit, (li se spune vile) pentru profesorii locali, străini, şi aparatul administrativ. Pentru staff-ul universităţii sunt opt clădiri, în stil englez, foarte elegante şi bine îngrijite. În mijlocul campusului se află nelipsitul parc în stil chinez: lac cu vieţuitoare, pietre, vegetaţie, pod, chioşc, pavilion, galerie. Pe munte, din loc în loc, se zăresc chioşcuri roşii. E foarte pitoresc. Se mai află de asemenea, un teren vast de practicare a diverselor sporturi, foarte bine întreţinut. Este foarte curat! Se păstrează curăţenia, care se face de trei ori pe zi de către oameni tocmiţi pentru aşa ceva. Pretutindeni gazon englezesc, trandafiri japonezi, diverse soiuri de magnolii, şi multă, multă vegetaţie, că doar suntem la tropice. Aleea principală e plină de studenţi, care se bulucesc în jurul unor mese, cred că se fac înscrierile pentru cămin (dormitory). Tot central se află biblioteca şi cantina studenţească. Există şi cantina profesorilor. Apoi o piaţă, banca, poşta şi alte utilităţi. În general, tinerii sunt liniştiţi, politicoşi. Predomină băieţii. Fete, mai puţintele. Localnicii se uită la noi ca la urs. Şi noi la ei. Revenim la hotelul din ACC, unde avem o cameră foarte elegantă. Serviciile sunt ireproşabile. Lenjeria se schimbă zilnic din cauza umidităţii. Avem câte ceva şi-n frigider: Cola, 7-up, alune, fructe uscate (delicatesă specifică Chinei). Ne culcăm devreme. Oana nu poate adormi uşor, eu, însă, imediat.
Luni, 1 septembrie, 2003, ora 9, a.m. O scoală telefonul, care sună implacabil. Săraca! Ce-ar fi mai dormit... Dar de azi începe activitatea. După-amiază are meeting (consiliu), apoi vor urma câteva zile de corectat teste, pentru a se şti în ce grupe, de avansaţi sau de începători, îi vor îndruma pe viitorii studenţi.
Marţi, 2 septembrie Oana, la muncă, eu dorm în neştire, zi şi noapte. A început şi aici taifunul. Ne speriem, plouă, bate vântul de îndoaie palmierii până la pământ; noroc că sunt elastici. Se opreşte curentul. În cameră ni se aduc lumânări şi scuze.
Miercuri, 3 septembrie Oana face cunoştinţe noi: colegii ei de catedră. Sunt 33 de membri sub conducerea lui Alihahava (Jun Liu). Este primită cu plăcere şi onorată pentru calităţile ei. (...)
Joi, 4 septembrie Uraganul a fost blând, sau cel puţin, aşa ni s-a părut nouă, în hotel. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, doar ploaie şi vânt. Oana îl cunoaşte pe Prof. Wang, (...) Băiat bun, deşi nu are ochi albaştri, dar nouă ne este de mare folos, deoarece neştiind limba, n-avem cum ne descurca.
Vineri, 5 septembrie Am devenit mai îndrăzneaţă. Nu mă mai rătăcesc prin hotel, încep să mă plimb noaptea în împrejurimile acestuia. E foarte cald. Nici o diferenţă de temperatură între zi şi noapte. Seara se lasă devreme, întotdeauna la 18:30. Astă-seară luăm cina la hotelul restaurantului. (...)
Sâmbătă, 6 septembrie Azi ne mutăm! S-au săturat, săracii de ei, cu noi, aici, în hotel. Este foarte scump să stai aici. Avem deja o săptămână. Aseară, Oana a primit un telefon din oraş. A sunat Bubi (Tiberiu Dinu), care s-a recomandat: "român cu afaceri în Shantou". Are şi o şcoală în limba engleză. Vrea s-o cunoască pe Oana. Îi dă întâlnire în oraş. Oanei nu-i place nici vocea, nici felul în care-i vorbeşte şi nu se duce nici la întâlnire. E curioasă cum a găsit-o aici, fiindcă acţiunea s-a produs foarte repede şi la fix! (...)
Duminică, 7 septembrie La ora 9 a.m. vine Askaniama, cu un microbuz, şi ne duce pe toţi cei de mai sus, în Shantou, la Wallmart (un magazin imens) din care ne facem cumpărăturile strict necesare, pentru noua noastră viaţă în blocul în care ne-am mutat. La întoarcere, Baca ne propune tuturor, să mergem să mâncăm la restaurant, fiind deja ora prânzului. Bine-nţeles că ne încântă ideea. Mergem cu toţii. Atmosfera e foarte plăcută, deh, ca la început! Ni se servesc peste douăzeci de feluri de mâncare, în cantităţi mici, după tipicul chinezesc, pentru a mânca cât mai variat şi de toate: creveţi, crabi, peşte, porc, vită, legume, verdeţuri sotate, ardei umpluţi (mari cât un degetar), ţipar, pui, etc, între care două tipuri de supă, în cantitate de două linguri fiecare. La final, ca fructe: un bob de strugure, o feliuţă de măr, miniatural şi delicat, doar suntem în China. Baca ne propune ca în fiecare week-end să mergem la restaurant. Propunerea e primită de toţi cu entuziasm. Rămâne de văzut... (...)
Miercuri, 10 septembrie Localnicii se agită. În curând va fi Moon Festival, sărbătoarea chinezească a lunii pline. Ne imaginăm ce grozav va fi. Poate vom avea şi noi parte de vreo invitaţie! Am dori din toată inima să cunoaştem obiceiul şi să fim în mijlocul celor ce sărbătoresc. Ne facem vise.
[1] Unde-i poliţia? (rus., în text) (...................................................................................................................................) Miercuri, 8 octombrie Ora 7:30 a.m. Oana se duce azi la piaţă cu Mâcu. Aş fi dorit să merg şi eu, dar e prea cald afară şi mi-e teamă de un atac de cord. De altfel, cordul meu pulmonar cronic nu prea e bine aspectat în clima tropicală umedă iar plămânii mei emfizematoşi îşi cam cer drepturile de aer uscat. A luat de acasă 200 de yuani şi, (...) (............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................) Negustorul chinez vine la piaţă pe la ora 7. Nu aduce mai mult de câteva kilograme de produse. Rar cantităţile pe care le recoltează depăşesc 20 Kg. Umple două coşuri mari din scoarţă de bambus cu ceea ce vrea să vândă, le leagă la spatele bicicletei cât mai bine, vine la piaţă, îşi întinde o prelată sau o folie de plastic pe pământul bătătorit, îşi expune marfa cât mai atrăgător, apoi aşteaptă şi-şi îmbie clienţii cât mai ostentativ, mergând până la a-ţi băga marfa cu forţa în sacoşe. Am observat că recoltarea nu se face en gros, ci numai atât cât se preconizează a se vinde într-o zi. Altfel, dacă nu e foarte proaspătă, chinezul nu o mai cumpără! Preţurile la legume (....)
Sâmbătă, 13 octombrie Am ieşit la cumpărături în campus. Dorim să ne cumpărăm cartelă ca să putem vorbi în ţară şi preţurile cresc subit când întrebăm noi cât costă. Ieri seară, după cursuri, Oana a mers cu Mo Hai Yan (Seven) şi a întrebat de preţuri. Azi, aceiaşi negustori îi vând acelaşi produs cu preţuri (...) Am rămas amândouă cu gura căscată. Remarca i-a amintit Oanei de Zhu din Galaţi, primul businessman chinez „de succes”, care când a aflat că Oana urma să predea la Shantou i-a spus răspicat, oarecum în reproş că: „Ce se duţe să predea la ăia din Sud? Ăia sunt niste ploşti, niste needucaţi care nici televiziune ca lumea nu au. Uf, uf, e cald, cald acolo.”, spunea trăgându-şi coleric de hainele de pe el şi bătând cu piciorul în pardoseală, strâmbându-se, pentru a demonstra cât mai convingător cât de neprimitor era Sudul Regatului de Mijloc. (...) Ne bucurăm când spre marea noastră surpriză ne descoperim numele şi mutrele pe ele. Intrăm în magazinul de lângă „vila” noastră şi-i cumpărăm lui Mâcu un cadou pentru mâine seară. Obiceiul îl avem doar de acasă, dar aici am descoperit cât de tributari Orientului suntem. De câte ori a venit cineva la noi în casă n-a venit cu mâna goală şi am învăţat şi noi să procedăm la fel. Nu contează ce duci, contează doar să duci ceva, să faci gestul... Nu prea ştim ce să-i alegem. (...)
Duminică, 12 octombrie (.............................................................................................) Ne invită înapoi în living, în jurul măsuţei joase, pe care a pus sâmburi, ceai proaspăt şi fructe uscate. Ne îmbie să ne servim. „Sir Andrew” îşi aprinde o „pipă” şi invariabil începe discuţia. Andromaca e oarecum pus în inferioritate de faptul că noi i-am adus ceva în dar lui Mâcu. Acesta e foarte încântat de dar. Servim ceaiul, gustăm din fructe şi vorbim, vorbim, vorbim..., până când lui Mâcu i se face foame. S-a precipitat dintr-o dată în bucătărie şi a început să care pe masă, în sufragerie, mulţime de farfuriuţe, mici, cât cea de la ceşcuţele de cafea, cu variate sosuri, sosuleţe. Luase şi o ladă de bere, spre marea bucurie a lui Andromaca. E din cea scumpă, blue ribbon, are mai mult alcool. Apoi Mâcu mă ia în bucătărie să-mi arate cum se găteşte în wok. A venit de la Harbin cu propriul wok, pe cel din apartament l-a dat deoparte. Nu ştie cine a gătit în el... Descopăr cu această ocazie un cuptor electric, nu cu microunde, obişnuit. Îl întreb dacă se va folosi de el şi aflu cu bucurie că dacă-l vreau, pot să-l iau. Uraaaa, de acum ne vom face pâine! Ne spune că în wok, tot ce se găteşte rămâne foarte hrănitor. E mai mult o sterilizare şi o impregnare de gust subtil şi arome fine. Mâcu umple masa cu bunătăţi, peşte în sos mandarin, crevete sotate cu usturoi, omletă cu roşii, salată de roşii cu zahăr, porc cu scorţişoară, ciuperci de pădure cu sos de soia. Aşteptăm orezul. Doar suntem în China! Aflăm însă că bon ton-ul în această ţară este se mănânce felurile de mâncare fără orez. Doar în cazuri de excepţie se serveşte orezul la urmă, fiind mâncarea „săracului”. A mânca „gol” şi a te sătura dovedeşte starea materială bună a familiei care te invită. La urmă Mâcu, în loc de „tradiţionalul” orez, a pregătit tradiţionalii colţunaşi nordici, fiindcă au carne, nu sunt doar graminacee „goală”. Cheful se „încinge”. Mâncarea e foarte gustoasă. Mâcu găteşte excelent. Cei doi gentlemen-i îşi toarnă din abundenţă, la reciproc, bere în pahare dintr-o vădită politeţe, cu scopuri subtile. Doar trebuie să se afle ce gândeşte Regatul de Mijloc de Regatul Unit şi „Viţă Vercea”. După masă trecem din nou la ceai în living. Eu privesc la televizor plictisită. Andromaca pufăie satisfăcut. Conversaţia toarce plăcut. Oana s-a încins la discuţii. Cei doi gentlemen-i picotesc, aţipind cu rândul. E timpul să mergem acasă. Plecăm cot la cot cu Andromaca, nu pe cărări „diverse” ca la sosire. Mâcu e super încântat de „reuşita” seratei pe care a organizat-o.
Joi, 16 octombrie Mare bucurie, mare, pe poporul Ţării Tradiţie! Entuziasm şi euforie generală. Posturile de televiziune nu mai contenesc: China a trimis primul om în spaţiu, taikonautul Yang Li Wei. Ne tot întrebăm de ce taikonaut? Ma-Giun, şeful Oanei ne luminează: tai guo, în dialectul mandarin, înseamnă spaţiu. Dacă ruşii au trimis un cosmonaut, („cosmos în lb. rusă înseamnă spaţiu”, apud Jun Liu), americanii un astronaut, normal, chinezii au trimis şi ei, un om al spaţiului, pe limba lor, ca să priceapă tot chinezu’ importanţa zburătorului. Misiunea a reuşit de minune. Sunt mari! Ce mai! Locul al treilea în lume după Rusia şi America în cercetarea spaţiului cosmic! Ne bucurăm şi noi pentru ei. Desfacem o sticlă de şampanie, care se dovedeşte foarte dulce şi trezită!...
[1]Jin – unitate de măsură echivalentă cu 500 grame. (...................................................................................................................................)
Vineri, 7 noiembrie Dimineaţa, mergem cu Tata Lu în oraş, să consulte Oana un medic ce practică medicina tradiţională chineză şi vindecă bolile pe bază de plante. Policlinica are un program special. Este destinată cu precădere pensionarilor, atât în ceea ce priveşte personalul cât şi pacienţii. Personalul este alcătuit din cei ieşiţi la pensie, iar pacienţii sunt cu precădere pensionari. Drept urmare, consultaţia este gratuită, iar preţurile medicamentelor, simbolice. În plus, aşezământul oferă programe speciale pentru pensionari, de tipul: gimnastică tradiţională, tratament de întreţinere, între care uimitor este cântatul în cor cu acompaniament de pian pentru întreţinerea stării psihice benefice şi dezvoltarea plămânilor, în scopul prelungirii vieţii până la cei „zece mii de ani”, pe care şi-i urează chinezii atunci când se salută. Foarte politicoşi medicii din policlinica respectivă! Se cunoaşte că sunt intelectuali. Educaţia tradiţională îşi spune cuvântul. Ne tratează cu multă bunăvoinţă. Nu ni se încarcă nota de plată şi (...) Doctorul e înalt, bine legat, cu părul negru, fără fire albe. O roagă pe Oana să-i descrie simptomele, apoi într-o engleză cu puternic accent chinezesc îi ordonă, „Stick out your tongue!”, râzând cu gura până la urechi de reuşita sa lingvistică. Ne
spune că a lucrat în America, în California, şi că acolo a învăţat puţină
engleză. îi ia pulsurile chinezeşti, lucru ce durează, taman
ca-n jurnalul Spărtarului, zeci de minute în şir, de li se face rău amândurora...
Ascultă ce spune Oana, şi ascultă, şi-ascultă, dar nu se plictiseşte. Îi
propune o medicaţie tradiţională şi-i cere acordul. Cu alte cuvinte, dacă nu
vrei, nu ţi-o prescrie. Avertizează că gustul fierturii nu va fi tocmai plăcut,
şi-atunci voinţa de vindecare a pacientului e hotărâtoare. Vecinul său consultă
o bătrână, apoi pe nepoţelul acesteia. Copilul se joacă în timp ce este
consultat cu un avion pe care-l face să zboare imaginar prin tot cabinetul,
încurcându-l şi pe doctorul Oanei, şi pe cel care-l consultă. Părinţii nu-i fac
nici o observaţie. Doctorul nu manifestă agasare, din contră, se apleacă după
copil, merge după el, glumeşte, vorbeşte îndelung cu acesta despre lumea
copilăriei lui. Apoi se întoarce la părinţi şi-i chestionează şi pe ei, şi pe
bunică, apoi iar vorbeşte ceva cu copilul. Metoda anamnezei nu prezintă nimic
din stresul copilului de la noi, care este dus cu forţa la doctor cu
ameninţarea că dacă nu-i cuminte, acesta îi va face cel mai mare rău al
copilăriei, injecţia. Observ cum în China manevrele de consult pediatric nu au
duritatea celor de la noi. Pe chipul medicului nu se citeşte acreala, pungăşia,
insatisfacţia că pe lângă salariu nu a primit darul, peşcheşul pentru a se
purta conform deontologiei profesionale şi jurământului pe care l-a făcut. De
asemeni, doctorul e cât se poate de calm, nu-l agasează atitudinea de-acum
obraznică, la noi, a unui copil care trăieşte în lumea vârstei lui, şi de la
care nu are nimeni pretenţia să se comporte ca un adult. Copilul nu plânge, ci
culmea, adeseori îi surprind hohotele de râs. Medicul nu se enervează,
colaborează cu puştiul până ce ai zice că a dat în mintea lui. La doctor copiii
nu plâng, nu sunt nervoşi. Examenul medical e ceva plăcut, la fel şi
administrarea medicaţiei, pentru ca mentalul pacientului, fie el copil, tânăr
sau bătrân, să nu sufere vreo traumă, astfel însănătoşirea să survină încă de
la primul contact cu cel ce-ţi redă sănătatea şi viaţa. Oana a terminat
consultul. Doctorul conchide că boala de plămâni nu a fost vindecată şi că alte
organe au fost afectate, conform circulaţiei energiilor. (.....................................................................................................................................................................) Vineri, 6 februarie
Plouă şi e frig. M-am săturat de iarnă. Sunt deja trei luni de iarnă subtropicală! Credeam că e mai blândă. Da’ de unde! Elizabeth, rezidentă de vreo cincisprezece ani pe aceste meleaguri, ne-a avertizat la începuturi, că iarna aici e aspră ca şi în zona noastră temperat continentală, dar n-am crezut-o. Acu îi dăm dreptate. Vremea-i deosebit de rece în toată lumea, cum vedem la televizor. De altfel, ştirile din ţară, pe care le receptăm prin internet, vorbesc de mari căderi de zăpadă şi frig. S-a întors în campus chinezoaica Emma, colegă de departament cu Oana, care locuieşte în blocul de alături. Amabilă şi mult mai educată decât conaţionalele ei. E din nordul Chinei şi are altă educaţie. De altfel, nu-i suportă pe sudici, pe care-i consideră leneşi şi neospitalieri. A fost plecată două săptămâni în altă provincie, la fratele ei, în a cărui familie a petrecut Anul Nou. Ne invită după-amiază în oraş s-o vizităm împreună pe prietena ei, pe numele american Peggy. Nu aş vrea să ies din casă, dar până la urmă mă mobilizez şi bine fac! În drum spre autobuz ne întâlnim cu Andromaca (David Bennett), englezul distrat şi veşnic ferice, care-mi aminteşte de amicul lui Alecsandri din Călătorie în Nordul Africii. Ne amuză costumaţia lui de iarnă. E îmbrăcat cu o jachetă matlasată din puf de gâscă, care, probabil, scoţian fiind la origini, a cumpărat-o de la cel mai redus preţ, fiindcă fulgii, în loc să stea înăuntru, dau pe dinafară... Pe cap poartă un fes tip ciorap, care-i scoate în evidenţă faţa osoasă şi îmbătrânită înainte de vreme. Ne povesteşte că a petrecut trei săptămâni în provincia Sichuan, la Chengdu, în familia unui student favorit (Hector). A fost foarte plăcut şi instructiv, dar a făcut şi un frig pe măsură, deoarece gazdele, deşi aveau instalaţie de aer condiţionat, cu care s-ar fi putut încălzi, nu au folosit-o din economie. Dar Andromaca e rezistent la frig. Vine doar din Anglia... Am înţeles acum şi „politica” lui de a-şi face câţiva buni prieteni printre studenţi, pe care-i instruieşte cu conştiinciozitate în cunoaşterea limbii engleze, dar şi de care se foloseşte pentru a fi invitat în familiile lor în timpul vacanţelor. Face, astfel, economie. Ne arată că a cumpărat şi daruri pentru nepoţii lui. Trei medalioane fabricate prin secţionare din ghiocuri de mare. E foarte mândru de achiziţie. „Un yuan bucata şi pot fi folosite şi ca fluiere...” Tipic pragmatismului britanic! „Le va duce în dar nepoţilor din Anglia. Aşa cadouri să tot faci. Ieftine şi folositoare”. Sesizăm şi Emma şi noi ridicolul situaţiei şi după despărţirea de Andromaca, în drum spre autobuz, râdem pe săturate... Plănuim să-l invităm într-o zi la noi, la masă, ca să ne vorbească despre muzeele pe care le-a văzut la Chengdu. Ajungem în oraş. E plăcut în lumina serii care se lasă. Ar putea fi chiar feeric. Cumpărăm de la o patiserie ceva bunătăţi pentru familia la care ne vom duce. Obiceiul aici este să nu te duci niciodată la vizită cu mâna goală. Ceva, o atenţie puţin costisitoare trebuie să duci gazdelor, ori de câte ori intri în casa lor. Dacă te duci de zece ori pe săptămână, trebuie să ai în vedere, de fiecare dată, mici daruri cu care să-ţi onorezi gazdele. Casa şi familia pe care le vizităm sunt cu totul deosebite. Peggy, prietena lui Emma, a petrecut opt ani în Australia pentru a-şi aprofunda limba engleză studiată în China, şi bine a făcut, fiindcă a învăţat ceva şi şi-a perfecţionat accentul. Profesorii chinezi, care studiază engleza în China, nu pot scăpa de accentul lor nativ, şi nu se înţelege nimic din ceea ce spun, deşi au studii şi sunt absolvenţi de facultate. Un dezastru pentru biata limbă a lui Shakespeare! (..............) Îi mulţumim cordial Emmei pentru efortul făcut şi în sinea noastră ne străduim să-i facem un dar considerabil, având în vedere că din cele treizeci şi cinci de colege ale Oanei, a avut milă de singurătatea noastră în altă ţară, ba mai mult, ne-a trimis şi felicitare de Noul nostru An. Data viitoare ne va duce în vizită la un profesor chinez care predă franceza.